Rumunia w polskiej polityce zagranicznej w latach 1918-1939. Zarys problematyki

Abstract

Renaşterea statului suveran după ani de ocupaţie a fost unul dintre cele mai importante momente în istoria poporului polonez - aşteptat şi obţinut prin luptă datorită unei neobişnuite determinări şi circumstan­ţelor favorabile apărute ca urmare a conflictului mondial. A fost un moment important şi fericit, plin de credinţă şi optimism, dar şi deosebit de greu. Tânărul stat polonez a fost nevoit deodată să se nască din nefiinţă, să edifice economia de la baze, structura administrativă şi învăţământul, să unifice într-un singur organism trei teritorii anexate, dar şi să lupte pentru stabilirea unei frontiere avantajoase la răsărit. Apariţia pe harta Europei obliga şi la crearea unei poziţii corespunzătoare în structurile ei politice, economice şi militare, dovedind lumii că Polonia are dreptul la suveranitate şi poate să o apere, că este o ţară importantă situată într-un punct nevralgic al vechiului continent. Nu a fost o sarcină uşoară, mai ales dacă avem în vedere poziţia geopolitică a Poloniei. Situarea între două mari puteri care nu acceptau deciziile tratatului de la Versailles, care aşteptau doar momentul favorabil pentru revizuirea graniţelor stabilite făcea ca, din momentul dobândirii independenţei, să existe un real pericol al izbucnirii unui alt război. Apărarea ţării nu era favorizată nici de forma şi lungimea graniţelor deschise şi lipsite de obstacole naturale. Pe lângă eternii duşmani, Rusia la răsărit şi Germania la apus, au apărut vecini noi - Lituania şi Cehoslovacia cu care relaţiile erau încordate din cauza pretenţiilor teritoriale reciproce. Neliniştitoare erau şi tendinţele din interior apărute în rândurile numeroaselor minorităţi naţionale din a II-a Republică. Slăbiciunea tânărului stat polonez, care se confrunta cu numeroase probleme financiare, economice şi social-politice, făcea imposibilă asigurarea securităţii interne, de aceea prioritatea politicii externe a devenit căutarea de aliaţi între statele europene şi tendinţa de a încheia alianţe internaţionale profitabile. Primul aliat al Poloniei a fost îndepărtata Franţă, care îndeplinea rolul dominant în alianţă ceea ce îi permitea să impună propriile condiţii şi să facă presiuni asupra părţii poloneze în multe chestiuni legate de acordul internaţional. Polonia avea nevoie de un aliat care să îi fie vecin direct şi care, în caz de atac, să reţină duşmanul până la venirea ajutorului din partea Franţei. Atenţia autorităţilor celei de A II-a Republici s-a concentrat (în afara puţin importantei din punctul de vedere al strategiei politice internaţionale - Letonia) spre vecina Poloniei - România cu care nu avea niciun fel de conflict. E adevărat că potenţialul aliat nu era o putere europeană, totuşi această direcţie a politicii externe a Poloniei era atunci pe deplin justificată, mai ales că alte op­ ţiuni erau imposibil de realizat: - România şi Polonia aveau graniţă comună, deci, în cazul unui conflict cu altă ţară, se putea conta pe un sprijin rapid al armatei aliate, - România, ca şi Polonia aveau graniţă comună cu Rusia Sovietică, deci cu un duşman comun, puternic, - ca şi Polonia, sprijinea pe ucraineni în lupta pentru un stat suveran ce ar putea fi un tampon ce desparte de Rusia Sovietică, - alianţa cu România ar produce o creştere a importanţei Poloniei pe arena internaţională şi întărirea poziţiei faţă de Rusia, - înţelegerea ar face să crească valoarea politică şi militară a Poloniei în ochii altui aliat puternic - Franţa. Ideea alianţei polono-române s-a născut la Varşovia unde în Statul Major a apărut prima schiţă provizorie a documentului. Iniţiativa discuţiilor reciproce a venit din partea polonă încă din timpul luptelor pentru graniţele răsăritene. În martie 1920 s-a ajuns la întâlnirea reprezentanţilor ambelor state, totuşi, datorită situaţiei instabile la graniţa polono-rusă, România a luat o poziţie în aşteptarea desfăşurării evenimentelor de pe front. Aceasta era o mişcare de înţeles, pentru că politica externă a fiecărui stat trebuie să servească asigurării securităţii propriei ţări. Aici nu încap simpatia sau sentimentele - se ia în calcul doar binele propriei ţări şi calcularea eventualelor avantaje şi pierderi. Deşi România sprijinea Polonia în conflictul cu Rusia, pentru că slăbirea puternicului, ameninţătorului vecin i-ar fi întărit sentimentul de securitate, totuşi nu intenţiona să fie parte în acest conflict, nici să se angajeze în acesta politic sau militar. Legat de poziţia rezervată şi în expectativă a guvernului român, prima întâlnire a reprezentanţilor ambelor state nu a adus niciun fel de rezultate concrete privitoare la o colaborare reciprocă, ci s-a limitat la schimbul de opinii în chestiuni politice, militare şi economice. Abia victoria armatelor poloneze asupra Armatei Roşii pe Vistula a arătat forţa şi potenţialul armatei poloneze, ceea ce, categoric, a făcut să crească atractivitatea Poloniei ca aliat. Din acest moment, convorbirile polono-române s-au intensificat, deşi nu fără o prudenţă reciprocă, nesiguranţă şi uneori neîncredere, mai ales că, în perioada interbelică, în România se manifestau atitudini progermane, ceea ce, în cazul unui eventual conflict al Poloniei cu vecinul din apus, ar fi făcut îndoielnică loialitatea aliatului. Desfă­ şurarea următoarelor evenimente a arătat că aceste îndoieli au fost justificate - presată de Germania, România la 4 septembrie 1939 s-a sustras de la obligaţiile aliatului, declarând neutralitatea. Ambele alianţe interna­ţionale poloneze au dezamăgit, dar, în fond, nu au existat alternative - ele au fost singurele alianţe militare posibile atunci, alianţe pe care Polonia putea să le facă în situaţia ordinii specifice a puterilor în Europa.